Dovezi ca traumele sunt lectii de viata

Pentru ca este vorba despre dezvoltare personala si pentru ca este vorba despre cum sa reusim in viata, as vrea sa fac un fel de foileton cu cate un personaj care a reusit 🙂

Ma intereseaza si parerea ta, pentru ca stiu ca in fiecare om exista un geniu, si daca citesti aceste povesti, inseamna ca ai decis sa actionezi in directia reusitei.

Iata prima poveste culeasa din cartea lui Annick Cojean ” nu as fi ajuns acolo daca ….”

Amélie Nothamb- este scriitoare si se trezeste in fiecare zi la 4 dimineata, bea un ceai negru cu rapiditate si apoi incepe sa scrie. Pentru ea, cheia reusitei a fost faptul ca avea insomnii inca de la nastere. Primii 2 ani de viata a stat aproape inerta si complet muta. Parintii nu intelegeau si credeau ca ea doarme cu ochii deschisi. de la varsta de 2 ani avea perioade scurte de somn. parintii au realizat doar cand ea avea 5 ani ca noaptea se plimba prin casa. Solutia mamei a fosts a ii iterzica sa se ridice din pat inainte de ora 6. reactia copilului a fost intai sa isi priveasca sora dormind, apoi a devenit nictalopa ( http://www.webdex.ro/online/dictionar/nictalopie) si pana la varsta de 12 ani vorbea cu personaje imaginare. Isi crea istorii si isi imagina ca este fiecare personaj din povestea imaginara.La 12 ani a fost agresata sexual de catre 4 barbati, in timp era la mare si se scalda, in Bangladesh. In acest fel a descoperit pubertatea, violenta, ura fatza de sine, oboseala si frigul. Atunci a realizat ca pana atunci a fost fericita si ca insomniile constituau momentele ei de fericire si de explorarea a realului prin intermediul istoriei. Dupa aceasta drama, insomniile au devenit problematice si vocile dezagreabile. Senzatia era ca traia cu un dusman interior. La 12 ani avea probleme alimentare, cauzate de anorexie. A uitat sa manance, nu mai era capabila sa socializeze si era marginalizata de societate. Anorexia a facut ravagii in viata sa

De la varsta de 6 ani, atat ea cat si sora si fratele, erau obligati sa scrie scrisori catre bunicul pe care nici nu il cunosteau, in care ii povesteau viata lor. Ea nu scria povesti deoarece sora ei era admirata si divinizata pentru ca scria povesti, poeme, piese de teatru. La 16 ani, sora a incetat sa mai scrie, si atunci Amélie si-a dat voie sa scrie

pana la 15 ani credea ca viata i-a fost distrusa de drama traita, apoi era convinsa ca anorexia i-a distrus viata. Intrata la facultate, era marginalizata si provita ca fiind o ciudata. Isi repeta tot timpul fraza lui Nietzsche ” ceea ce nu ma omoara, ma face mai puternic” . In final, viata a invatat-o ca este mai solida decat isi imagina. Anorexia a fost o proba, pentru ca a trebuit sa lupte. Violul a fost o forma de degradare. Ce a ajutat-o? Sesiunile de transa au ajutat-o sa se vindece de aceste rani.